Razboiul celor de acasa
Pin It

Bucureşti, octombrie 2017

Dragă cititorule,

Iată că s-au scurs 100 de ani de la Primul Razboi Mondial, şi în curând vom sărbători Centenarul Marii Uniri. Prea puţină emoţie răzbate din aceste cuvinte scrise cu majuscule, din cărţile de istorie, sau din manifestările comemorative oficiale. Lucrurile petrecute atât de demult ne par abstracte, scrise dar nu reale.

A trecut un secol. Ce mai ştim noi de lacrimile, disperarea, traumele, speranţele celor care erau prinşi atunci în vâltoarea marii furtuni? Erau reale, nu abstracte.

Un secol de când mii de bărbaţi mobilizaţi scriau acasă, transmiţând, dincolo de cuvinte, în primul rând vestea că sunt în viată; a trecut un secol de când părinţi, soţii şi surori au scris cu cerneală, dragoste, lacrimi, rugi – au scris scrisori către cei plecaţi, întrebându-i îngrijoraţi lucruri atât de simple, dar purtătoare de atâta dragoste, precum: „ne gândim dacă ai pulover gros pe tine”, cum scrie Lenuţa, în numele ei şi al mamei, către fratele ei Valentin, de pe front. A trecut un secol de când elevi scriau părinţilor „Vă doresc şi vă sărut”, înainte de a fi mutaţi, cu toată şcoala, în Moldova, pentru că Muntenia era ocupată de nemţi; 100 de ani de când unii soldaţi erau prizonieri de război, şi scriau mesaje cunoscuţilor cerându-le cărţi (precum Z. Dudak, scriindu-i doctorului Păcuraru) sau erau fotografiaţi în campaniile de propagandă ale inamicului; un secol de când iconiţe sfinţite, batistuţe dantelate sau poze alb-negru cu chipuri mult-iubite erau purtate în buzunarele de la piept, ca nişte odoare sfinte, singurele capabile să protejeze viaţa pe tărâmul morţii. Un secol de când mulţi au murit, de gloanţe sau de mizerie, şi mai mulţi au plâns şi au purtat doliu după ei.

Noi ne imaginăm că mesajele lor ar fi trebuit, în acele condiţii, să fie dramatice şi spectaculoase, să fi spus lucruri eroice prin cuvinte importante despre lupte, tranşee şi bubuituri de tunuri! Aşa lucrează imaginaţia noastră, a contemporanilor. Dar mesajele celor de atunci erau simple şi calde, uneori banale, de multe ori povestind lucruri mărunte, dar emoţionante. Erau atât de umane! Iată marele eroism al lor, al oamenilor obişnuiţi care au trăit Războiul – şi-au păstrat umanitatea în mijlocul celei mai mari traume a omenirii, de până atunci. Au simţit şi au scris mesaje din iubire filială. Şi-au lăsat fotografia micuţă unor fete întâlnite în zonele unde erau mobilizaţi – pentru că erau tineri. Ei nu foloseau cuvinte mari, şi semnau cu „Tomiţă al mamei drag”, chit că era vorba de soldaţi, bărbaţi în toată firea. Pentru că iată, acum 100 de ani, oamenii erau cuviincioşi, naivi şi sentimentali, în plină conflagraţie mondială. Vezi asta şi pe chipurile lor cuminţi, surprinse de fotografiile din epocă.

Iar citind versurile populare, scrise terapeutic de ţărani, oameni atât de simpli, vezi incredibil de multă curăţenie sufletească şi inocenţă! Îi vezi legaţi încă cu cordonul ombilical, la vârsta adultă - de sătucul lor, de pădure şi lumea lor mică, dar care le aducea toate marile împliniri ale sufletului prin foşnetul frunzelor şi rosturile vieţii de familie. Îi vezi cu inima lor de copii, rupţi de căminul-mamă. Simţim noi azi atât de profund, pe cât simţeau ei, oare? Nu poţi să nu te întrebi, citindu-i. Şi înţelegi de ce îşi purtau iţarii albi şi cămăşile cu semne protectoare, cusute de mâini iubitoare – le purtau pe sub uniforma militară. Şi înţelegi că ei - desemnaţi atunci de reguli sociale injuste drept cei mai „mărunţi” dintre oameni - au scris cele mai mari adevăruri, şi au exprimat cele mai importante simţăminte. Cuvintele lor „proaste”, şi gesturile lor discrete - ale ţăranilor români - sunt mai grandioase decât oricare relatare doctă. Există oare patriotism mai mare decât acela în care îţi coşi, codat, tricolorul pe dosul ilicului, sau ascuns la ceafă pe cămaşă? Pentru că trăieşti sub jug străin, şi vei fi spânzurat dacă îţi arăţi simpatiile. Sunt lucruri atât de mici – ciucurii de la o ie, dungile de la un vâlnic, un rest de altiţă - dar care spun lucruri atât de mari. Ne iubim noi astăzi ţara, aşa cum o iubeau EI, atunci? Ei - cei care îşi ţeseau tricolorul pe straie, de marea năzuinţă şi bucurie a unirii. Ne bucurăm noi de Unire şi de Ardeal (pe care le-am primit de-a gata) cum se bucurau ei, care scriau, cu atâta sensibilitate poetică, versuri de dragoste pentru dealuri şi mierle?

Şi mai înţelegi că acele lucruri mari şi grave - război, viaţă, moarte - sunt prezente tăcut peste tot, în mesaje şi fotografii, dar sunt intenţionat NESCRISE. Probabil din prea multă pudoare şi delicateţe, pentru că aşa erau ei, cei de acum 100 de ani. Dar umbra ameninţătoare se simte dincolo de cuvinte. E prezentă prin însăşi încăpăţânarea lor de a vorbi despre lucruri mici, de a poza drept şi frumos în studio la fotograf – ca şi cum Războiul nici nu exista. Dacă eu ignor Moartea, poate mă ignoră şi ea pe mine... Le era teamă să pronunţe, chiar şi în şoaptă, cele mai mari temeri.

Nimic din ceea ce este expus nu este foarte spectaculos, te anunţ din start acest lucru, dragă cititorule, ca să nu fii dezamăgit cumva – sunt lucruri mici, alb-negru, vechi. Dar dacă vei avea răbdarea de a parcurge mesajele şi imaginile, cred că nu vei putea să te sustragi emoţiei unei identificări cu EI – cei de atunci. Şi astfel un crâmpei din viaţa acelor actori anonimi pe scena istoriei va reînvia prin tine. Toţi cei prinşi în hora marilor frământări aveau sentimente exact ca noi, dragă cititorule. Oare putem privi prin ochii lor? Putem simţi măcar un pic din ce au simţit ei? Pentru că despre EI este vorba - toţi acei oameni obişnuiţi, oameni ca mine sau ca tine, dragă cititorule, care au trăit acele vremuri de acum 100 de ani. Această expoziţie este deci una despre anonimi, nu despre personalităţi marcante; despre grijă iubitoare mai mult decât despre război; şi îşi propune să aducă emoţie, mai mult decât informaţii. Pentru că dacă greutatea unui întreg secol de istorie a făcut să se şteargă numele oamenilor obişnuiţi, putem măcar să le onorăm tragedia, prin înţelegere şi simţire. Pentru că sentimentele acestea, etern umane, sunt singura şansă la veşnicie si deci la memorie.

Spre aducere aminte,
Al tău vremelnic amic, călăuză a expoziţiei